luni, 31 martie 2014

J. B. Schneewind - Inventarea autonomiei

Autor: J. B. Schneewind
Titlu: Inventarea autonomiei: o istorie a filosofiei morale moderne
Editură: Polirom
An: 2003
Număr de pagini: 804
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună

Ce primează în morală, legea sau iubirea? Filosofia morală de după Grotius a fost profund marcată de această problemă. Nimeni nu a negat că atât iubirea, cât şi legea îşi găsesc locul în morală şi chiar şi cei care acordau întâietate legii puteau, împreună cu Pufendorf, să admită că iubirea, ca unică sursă de merit, are o importanţă aparte. Prioritatea legii este adeseori asociată cu o concepţie voluntaristă a divinităţii, iar cea a iubirii este gândită în opoziţie cu aceasta. Legea primează pentru cei preocupaţi în principal de ordinea socială, în vreme ce prioritatea iubirii este susţinută de cei care se interesează mai degrabă de caracterul individual al moralei. Susţinătorii teoriei dreptului natural nu considerau necesar să spună prea multe despre iubire, o dată ce îi făcuseră loc, din punct de vedere teoretic, printre îndatoririle imperfecte. Teoreticienii iubirii erau nevoiţi să fie ceva mai expliciţi în privinţa legii. În speţă, ei trebuiau să arate în ce fel pot fi înţelese unele concepte aflate în morala comună şi care par corelate cu o abordare centrată pe lege - conceptele de drepturi, îndatoriri şi obligaţii. Cumberland părea la fel de capabil ca şi Pufendorf să ofere definiţii din care să-şi deducă întregul său sistem. Cum se poate obţine un rezultat din această dispută? S-ar putea, desigur, arăta că anumite teorii particulare conţin contradictii interne, însă pentru a le depăşi ar trebui să avem o modalitate de a evalua premisele inițiale.

Arthur Schopenhauer - Aforisme asupra înțelepciunii în viață

Autor: Arthur Schopenhauer
Titlu: Aforisme asupra înțelepciunii în viață
Editură: Silva-Press
An: 1998
Număr de pagini: 245
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună

Mai toți oamenii, în urma unei slăbiciuni deosebite a naturii, pun prea mult preț pe ceea ce reprezintă, adică pe existența lor în opinia altora, deşi cea mai simplă reflecție ne-ar putea arăta că, în sine însăși, părerea altora este fără însemnătate pentru fericirea noastră. Cu greu se poate deci explica bucuria ce o simte fiecine, îndată ce constată opinia bună ce o au alții despre el şi se vede lingușit în deșertăciunea sa. Cu asemenea aprobări ale altora se mângâie omul adesea de nefericiri adevărate sau de puțina favoare a soartei în privința celor două elemente principale ale fericirii, despre care am vorbit până acum; şi vice-versa este de mirare, cât de mult îl supără şi cât de adânc îl doare orice atingere a ambiției lui, orice trecere cu vederea, orice lipsă de respect sau de considerare. Această exagerată impresionabilitate este însă foarte înrudită cu simțământul onoarei şi poate să aibă un efect favorabil asupra bunei purtări a multor oameni ţiindu-le loc de moralitate; dar pentru propria lor fericire şi mai întâi pentru liniștea şi neatârnarea lor sufletească; fără de care nu poate exista fericire, este mai mult păguboasă decât folositoare. De aceea, din punctul nostru de vedere, este bine să îi punem stavilă şi prin o cugetare sănătoasă şi o dreaptă cumpănire a valorii bunurilor să înfrânăm, pe cât se poate, acea mare susceptibilitate față de opinia altora, fie în bine, fie în rău: căci din aceeași cauză, din care ne place lingușirea, ne doare critica.

Erwin Schrödinger - Ce este viața // Spirit și materie

Autor: Erwin Schrödinger
Titlu: Ce este viața // Spirit și materie
Editură: Editura Politică
An: 1980
Număr de pagini: 156
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Bună

Lumea este un construct alcătuit din senzaţiile, percepţiile şi amintirile noastre. Este convenabil să o considerăm ca existînd obiectiv, ca fiind de-sine-stătătoare. Dar, bineînţeles, ea nu se manifestă numai prin simpla sa existenţă. Manifestarea este condiţionată de fenomene foarte deosebite, în părţi foarte deosebite ale acestei lumi, adică de anumite fenomene care se petrec în creier. Această implicaţie, de un tip foarte particular, sugerează întrebarea: Care sînt proprietăţile speciale prin care se remarcă aceste procese cerebrale, proprietăţi care le îngăduie să producă manifestarea lumii amintită mai sus. Putem oare deosebi procesele materiale care au această putere de cele care nu o au? Sau, mai simplu: Care este procesul material care se asociază în mod direct conştiinţei? Raţionalistul poate fi înclinat să tranşeze întrebarea în felul următor. Din experienţă proprie şi prin analogie cu animalele superioare, conştiinţa se asociază cu anumite categorii de fenomene din materia vie organizată, respectiv cu anumite funcţii nervoase. Cît de departe sau de "profund" există în regnul animal vreun fel de conştiinţă şi cum arată aceasta în primele sale stadii sînt speculaţii gratuite, întrebări la care nu se poate răspunde şi care ar trebui lăsate pe seama vizionarilor fără ocupaţie. Şi mai nejustificat este să te laşi în voia gîndului că poate şi alte fenomene, fenomene din materia anorganică, ca să nu mai vorbim de toate celelalte fenomene materiale, sînt, într-un fel sau altul, asociate conştiinţei. Toate acestea sînt pură fantezie, la fel de irefutabile pe cît sînt de imposibil de demonstrat şi, prin urmare, fără nici o valoare cognitivă.

Anton Dumitriu - Philosophia mirabilis

Autor: Anton Dumitriu
Titlu: Philosophia mirabilis
Editură: Editura Enciclopedică Română
An: 1974
Număr de pagini: 194
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Bună

Se pare că filosofii presocratici nici nu erau preocupaţi să construiască o doctrină; ei se exprimau aforistic, de multe ori în metru. Explicaţia acestui fenomen caracteristic pentru civilizaţia presocratică nu poate fi în nici un caz redusă la concepţia simplistă după care epoca de care ne ocupăm era o epocă primitivă, concepţiile ei datorîndu-se (aşa cum motivează pozitivismul comteian) treptei mitologice a explicării lumii, prima dintre cele trei parcurse de inteligenţa umană în dezvoltarea ei. Apare evident că nu putem compara această epocă cu epoca noastră, din cauza condiţiilor diferite care le fundamentează; prima apare orientată interior, în timp ce a doua este aceea în care omul cunoaşte, stăpîneşte
şi supune - în folosul său - forţele naturii. Din alte puncte de vedere, de exemplu din cel poetic, epoca homerică nu este mai prejos faţă de nici o altă epocă a civilizației și culturii omenirii. Un asemenea rafinament intelect moral și afectiv, cum apare în Iliada sau Odiseea, nu poate aparţine unei lumi primitive.

David Bohm - Plenitudinea lumii și ordinea ei

Autor: David Bohm
Titlu: Plenitudinea lumii și ordinea ei
Editură: Humanitas
An: 1995
Număr de pagini: 316
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Alex
Calitate: Bună

În vechile timpuri se putea întîlni numai o vagă noţiune calitativă privind ordinea în natură. O dată cu dezvoltarea matematicii, în special a aritmeticii şi a geometriei, a apărut şi posibilitatea de a defini mai precis formele şi proporţiile, astfel încît, de exemplu, s-au putut descrie în mod amănunţit orbitele planetare etc. Prin chiar faptul descrierii detaliate cu ajutorul matematicii a mişcărilor planetare şi ale altor corpuri cereşti s-au putut desprinde anumite noţiuni generale de ordine. Astfel, vechii greci admiteau că Pămîntul este în centrul universului şi că în jurul său se află sfere care tind spre idealul perfecţiunii materiei cereşti pe măsură ce creşte îndepărtarea de Pămînt. Se presupunea că perfecţiunea materiei cereşti se manifestă prin orbite circulare, care erau privite ca cele mai perfecte figuri geometrice, în timp ce imperfecţiunea materiei pămînteşti se considera că este reflectată de caracterul foarte complicat şi aparent arbitrar al mişcărilor. Astfel, universul era deopotrivă perceput şi discutat în termenii unei anumite ordini atotcuprinzătoare: şi anume, ordinea gradelor de perfecţiune, care corespunde ordinii distanţelor de la centrul Pămîntului.

Joseph Mitsuo Kitagawa - În căutarea unității

Autor: Joseph Mitsuo Kitagawa
Titlu: În căutarea unității
Editură: Humanitas
An: 1994
Număr de pagini: 340
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Scrierile sfinte ebraice relevă că explicaţiile unei comunităţi religioase diferă adesea de explicaţiile obiective date aceloraşi evenimente istorice. Fiecare istorie religioasă presupune valori care sînt acceptate şi împărtăşite de respectiva comunitate religioasă. Aceste valori sînt modificate de experienţele istorice ale comunităţii şi interpretate cu ajutorul valorilor acceptate de comunitate. Dacă nu înţelegem modul în care această semnificaţie priveşte pe toţi membrii comunităţii, evoluţia comunităţii religioase ebraice - inclusiv trăsături ale acestei evoluţii, cum ar fi suspendarea logicii şi eticii obişnuite în povestea cu sacrificarea lui Isaac de către Avraam - devine de neînţeles. Ni se mai spune că Isaac a fost înşelat cînd şi-a dat binecuvîntarea părintească lui Iacov, în loc să o dea lui Esau. Dar ne va fi greu să înţelegem ireversibilitatea acestui act, dacă nu vom înţelege sacralitatea binecuvîntării sau a blestemului, sacralitate ce era cuprinsă în valorile acceptate de comunitatea ebraică. Comunitatea religioasă este purtătoarea atît a valorii, cît şi a semnificaţiei.

B. G. Kuzneţov - Raţiune şi fiinţare

Autor: B. G. Kuzneţov
Titlu: Raţiune şi fiinţare
Editură: Editura Politică
An: 1979
Număr de pagini: 421
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Nu
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Medie

În caracterizarea finală a cartezianismului şi a locului lui în istoria filozofiei, Kuno Fischer porneşte de la următoarea definiţie a şcolii filozofice: ea îşi expune concluziile pornind de la cîteva principii iniţiale. Precizarea şi ameliorarea legăturii dintre principiile iniţiale şi concluzii, inclusiv revizuirea parţială a concluziilor, reprezintă evoluţia şcolii. Transformarea - parţială sau generală - a principiilor iniţiale duce ideea dincolo de limitele şcolii; noile principii dau un alt răspuns problemelor fundamentale. Dar, dacă însăşi problemele se schimbă, are loc o trecere nu numai la o şcoală nouă, ci şi la o epocă nouă în filozofie. Desigur, această ierarhizare a transformărilor trebuia nu atît să determine locul lui Descartes, cît să sublinieze caracterul epocal al ideilor lui Kant. Kuno Fischer leagă evoluţia cartezianismului în limitele lui - limitele unei şcoli identice cu sine - de activitatea discipolilor lui Descartes şi Malebranche, transformarea parţială a principiilor iniţiale i-o atribuie lui Spinoza, transformarea totală a lor lui Leibniz, iar respingerea problemelor la care răspunseseră principiile vechi şi cele noi, o consideră opera lui Kant.

Andrei Cornea - Noul: o veche poveste

Autor: Andrei Cornea
Titlu: Noul: o veche poveste
Editură: Humanitas
An: 2008
Număr de pagini: 252
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Înţelepciunea comună proclamă fără ezitare: există două specii de oameni, cum nu se poate mai contrastante între ele prin activităţile respectivilor oameni, prin atitudinile acestora faţă de societate şi lume, prin raportarea lor la semeni şi la nevoile acestora, dar mai ales, probabil, prin temperamentele lor: progresiştii, pe de o parte, şi reacţionarii, pe de alta, sau, dacă e să fim ceva mai măsuraţi şi mai vagi în cuvinte, reformiştii şi tradiţionaliştii. Aceştia din urmă - scria cândva socialistul francez Proudhon -, "influenţaţi de experienţele trecutului, au oroare de viitor, în timp ce primii privesc spre viitor, abandonând tradiţia". Între aceste două specii se dă o luptă eternă cu victorii vremelnice de o parte şi de alta. Numele luptei? Istoria omului. Simplu. Oare chiar aşa să fie? Ne îndoim că opoziţia dintre reformişti şi tradiţionalişti, ca şi aceea dintre revoluţie şi restauraţie, văzute ca scopuri ultime ale celor două tipuri umane amintite mai sus, e chiar atât de clară şi de elementară, cum s-a impus ea ideologilor, politicienilor şi jurnaliştilor de tot felul în ultimele două secole. Aşa precum, desigur, nu e chiar atât de elementară şi netă nici opoziţia politică dintre stânga şi dreapta, văzută, prima, ca promotoare a progresului, iar a doua, ca susţinătoare a tradiţiei. Căci să nu confundăm simplul cu simplificarea, şi rigoarea analizei cu schematicul.

D. D. Roșca - Linii și figuri

Autor: D. D. Roșca
Titlu: Linii și figuri
Editură: Țara
An: 1943
Număr de pagini: 259
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Digibuc
Calitate: Bună

Pentru a degaja însă aceste caractere - prin ele Descartes a deschis drumuri neumblate în filosofia europeană - e nevoie, credem, să desprindem mai întâi câteva trăsături specifice atmosferei intelectuale a timpului în care a apărut autorul "Discursului". Înainte de a răspunde la întrebarea: ce aport nou şi durabil, durabil până azi, aduce Descartes, în cugetarea tuturor timpurilor, e bine să răspundem la întrebarea: care e momentul istoric când apare filosoful şi savantul Descartes? S-ar părea deci că problema noastră ar fi următoarea: să schiţăm mai întâi un sumar tablou al antecedentelor filosofice ale cartesianismului, să arătăm apoi cum se ataşează el acestor antecedente. Căci e limpede că, în teză generală, o doctrină filosofică nu poate fi înţeleasă pe deplin decât ţinând seamă şi de cele ce au precedat-o. Cu greu putem admite inovaţii şi începuturi absolute. Aceasta nu numai în filosofie, ci în orice ordine de fapte şi idei.

Ioan Petru Culianu - Jocurile minții

Autor: Ioan Petru Culianu
Titlu: Jocurile minții
Editură: Polirom
An: 2002
Număr de pagini: 367
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Excelentă

«Liberul arbitru» este o problemă de nepătruns nu numai din punct de vedere filozofic, ci şi în practică, deoarece rareori se întîlneşte cineva care să nu fie în mare măsură, ba chiar în măsură precumpănitoare, dominat de înclinaţii, obişnuinţe, impulsuri, prejudecăţi, resentimente şi de orice complex posibil." „Sclavia şi obsesia sînt simptome. întot­deauna există deci în suflet ceva care îşi aproprie şi care limitează sau suprimă libertatea morală." Nu ar trebui să se spună: „Eu am tendinţa sau obişnuinţa sau resentimentul", ci „Tendinţa - sau obişnuinţa, sau resentimentul - mă are pe mine". Dar poate omul să retragă într-adevăr toate proiec­ţiile din lume? „Fiecare Eu uman este mult prea mic, iar creierul său prea neputincios pentru a-şi putea incorpora fără remanente toate aceste proiecţii după ce le-a retras din lume. «Eul» şi «creierul» se transformă în ţăndări (ceea ce psihiatria denumeşte cu termenul de schizofrenie)."

luni, 17 martie 2014

Gyorgy Lukacs - Ontologia existenței sociale

Autor: Gyorgy Lukacs
Titlu: Ontologia existenței sociale
Editură: Editura Politică
An: 1975
Număr de pagini: 326
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Romania Inedit
Calitate: Medie

Filozofia clasică germană cunoaşte o trecere de la contestarea teoretică a ontologiei de către Kant pînă la ontologia deplin desfăşurată a lui Hegel. Evident, de la bun început, această contestare nu este absolută, întrucît praxisul moral se preschimbă la Kant în praxis ontologic. În filozofia lui Fichte, acest principiu devine unicul fundament al veritabilei realităţi, a cărei esenţă apare ca înfăptuită de către raţiunea activă şi ca identică cu aceasta. Astfel, filozofia clasică germană reia problema ontologică a iluminismului, evident de asemenea manieră încît între ele stă prăpastia creată de realizarea iluminismului prin revoluţia franceză; despre o continuare a iluminismului poate să fie vorba numai în sensul că şi în acest caz punctul central al problematicii filozofice îl constituie atotputernicia ontologică a raţiunii. Filozofia hegeliană este imposibil de înţeles fără această dublă delimitare: domnia, prioritatea ontologică a raţiunii într-o lume care a fost făurită de revoluţia franceză, mai concret, de realizarea, în alt fel nuanţată, a acesteia prin Napoleon. Acest mod de realizare a revoluţiei confruntă întreaga Europă cu problema societăţii burgheze în dezvoltare, şi anume cu caracterul contradictoriu imanent ei, deci cu o nouă realitate, în faţa căreia domnia iluministă a raţiunii, ca centru al gîndirii filozofice, a trebuit imediat să cedeze.

Claudiu Mesaroș - Dialoguri cu Platon

Autor: Claudiu Mesaroș
Titlu: Dialoguri cu Platon
Editură: Tipografia Universităţii de Vest
An: 2003
Număr de pagini: 191
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Anonim
Calitate: Medie

S-a observat că dialogul Parmenide este în fond o reevaluare, efectuată de Platon însuşi, a propriei doctrine a Ideilor şi a participaţiei. Spre deosebire de personajele dialogurilor de tinereţe, unde Socrate înfruntă direct cetăţeni cu diverse preocupări, încercând să aducă în interiorul filosofiei pe ne-filosofi, în acest dialog (considerat uneori ca fiind de maturitate, iar alteori de bătrâneţe) toate personajele principale sunt filosofi versaţi, reprezentanţi ai întregii lumi spirituale greceşti, aflaţi împreună cu prilejul unor serbări Panathenee. Eleaţii Parmenide şi Zenon, veniţi din Apus, îl înfruntă pe Socrate zugrăvit aici în nehotărârea tinereţii. Tinereţea lui Socrate semnifică începutul experienţei gândirii, reflexivitatea neîncercată încă în rigorile argumentaţiei mature. El este şi primul dintre personaje care îl întrerupe pe Zenon din lectura propriei sale scrieri, cerând explicaţii asupra părerii eleatului despre existenţa pluralităţii, părându-i neclar dacă Zenon sustine ori respinge existenţa acesteia. Astfel, încă din primele replici ale dialogului se anunţă tema ce va fi dezbătură pe tot parcursul lui: existenţa Unului şi a Multiplului şi raportul dintre ele.

Karl Popper - Lecția acestui secol

Autor: Karl Popper
Titlu: Lecția acestui secol
Editură: Nemira
An: 1998
Număr de pagini: 156
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Viitorul este larg deschis şi el depinde de noi, de noi toţi. Depinde de ceea ce dumneavoastră şi cu mine, ca şi de ceea ce mulţi alţi oameni fac şi vor face, astăzi, mâine şi poimâine. Iar ceea ce facem şi vom face depinde de gândirea noastră şi de dorinţele noastre, de speranţele şi de temerile pe care le avem. Depinde de cum vedem lumea şi de cum evaluăm posibilităţile care ni se deschid în viitor. Aceasta înseamnă că avem o mare răspundere, care creşte pe măsură ce devenim mai conştienţi de acest adevăr: că noi nu ştim nimic sau, mai bine zis, că ştim atât de puţin, încât avem dreptul să numim acest puţin un "nimic", pentru că nu înseamnă nimic faţă de ceea ce noi toţi ar trebui să ştim pentru a lua măsuri juste. Primul care a înţeles acest lucru a fost Socrate. Socrate spunea că un om de stat trebuie să fie înţelept, mai exact atât de înţelept, încât să-şi dea seama că nu ştie nimic. Platon spunea şi el că un om de stat, şi mai ales un rege, trebuie să fie înţelept; dar el avea în vedere ceva complet diferit decât avusese Socrate. Intenţia lui era de a spune că regii ar trebui să fie filozofi şi să-i frecventeze şcoala, spre a învăţa dialectica platoniciană - o materie destul de savantă şi complexă - sau, mai mult, că filozofii cei atât de înţelepţi şi erudiţi trebuiau să devină regi şi să cârmuiască lumea. Această idee Platon i -a atribuit-o lui Socrate, ceea ce a dat naştere unor confuzii. Filozofii s-au entuziasmat la ideea că ar trebui să devină regi, iar enorma diferenţă dintre ceea ce Socrate îi cerea omului de stat şi ceea ce revendica Platon se pierde în ceaţa dialecticii filozofice.

John L. Austin - Cum să faci lucruri cu vorbe

Autor: John L. Austin
Titlu: Cum să faci lucruri cu vorbe
Editură: Paralela 45
An: 2005
Număr de pagini: 162
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Pentru că, după cum sugeram, nu există o distincţie evidentă şi definitivă între performativ şi constativ - primul fiind reuşit ori nereuşit, al doilea adevărat ori fals -, ne preocupă să găsim o definiţie mai clară a performativului. Am sugerat într-o primă fază un criteriu sau mai multe criterii, gramaticale sau de vocabular sau din amîndouă. Am arătat că nu există un singur criteriu absolut de acest gen şi că e foarte probabil că nu vom putea ajunge nici la o listă de criterii posibile. Mai mult, e sigur că ele nu vor putea distinge performativele de constative, pentru că, de cele mai multe ori, aceeaşi propoziţie este folosită în situaţii enunţiative diferite în ambele feluri, performativ şi constativ. Pare că încercarea e fără speranţă de la bun început, dacă e să lăsăm enunţurile aşa cum sînt şi să căutăm un criteriu. Totuşi, tipul de performativ de care ne-am folosit pentru primele noastre exemple (care are un verb la persoana întîi singular indicativ prezent activ) pare să merite interesul: cel puţin, dacă a produce un enunţ înseamnă a face ceva, "eul" şi "activul" şi "prezentul" par să fie exact ceea ce trebuie. Deşi, desigur, performativele nu seamănă deloc cu celelalte verbe la acest "timp"; există o asimetrie esenţială cu aceste verbe. Această asimetrie este tocmai caracteristica unei lungi liste de verbe ce par performative.

William James - Voința de a crede

Autor: William James
Titlu: Voința de a crede
Editură: Herald
An: 2011
Număr de pagini: 240
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Care este sarcina pe care filosofii şi-au propus să o îndeplinească şi, până la urmă, de ce filosofează aceştia? Aproape toată lumea va răspunde imediat: ei doresc să ajungă la o concepţie despre alcătuirea lucrurilor care să fie în ansamblu mai raţională decât perspectiva întrucâtva haotică pe care fiecare dintre noi o poartă din fire cu el în propria minte. Dar să presupunem că ajunge la această concepţie raţională, cum să o recunoască filosoful ca atare şi să nu o lase să-i scape din ignoranţă? Singurul răspuns poate fi acela că îi va recunoaşte raţionalitatea aşa cum recunoaşte restul lucrurilor, prin anumite semne subiective care îl afectează. Atunci când primeşte semnele, ştie că a ajuns la raţionalitate.

Toma de Aquino - Despre unitatea intelectului contra averroiștilor

Autor: Toma de Aquino
Titlu: Despre unitatea intelectului contra averroiștilor
Editură: Decalog
An: 1997
Număr de pagini: 140
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Fiind aşadar arătat, din cuvintele lui Aristotel şi ale altora care i-au urmat, că intelectul reprezintă o potenţă a sufletului care este o formă a corpului, deşi această potenţă care este intelectul nu reprezintă actul vreunui corp, "deoarece nici unul din actele acestuia nu este comun cu actul corpului", precum spune Aristotel, se cuvine cercetat prin argumente ce anume este necesar să se admită relativ la aceasta. Şi pentru că, potrivit doctrinei aristotelice, este necesar ca principiile actelor să fie extrase din acte, s-ar părea că intelectul trebuie considerat prin actul său propriu, care este înţelegerea. Iar pentru aceasta nu putem avea un argument mai solid decât acela pe care îl oferă Aristotel, iar acesta este expus astfel: "sufletul este acela prin care (quo) trăim şi simţim şi desfăşurăm gândirea mai întâi, ca şi cum ar fi o raţiune şi o specie" a corpului cuiva. Şi apoi se sprijină pe acest raţionament, căci spune despre acesta că este o demonstraţie. Căci la începutul capitolului spune astfel: "vorbirea care dă o definiţie trebuie să evidenţieze nu doar ceea ce este <prezent>, cum spun cele mai multe definiţii, ci trebuie să determine şi cauza şi s-o lumineze"; şi el dă ca exemplu: după cum se arată ce este cvadratura, adică pătratul prin descoperirea liniei medii proporţionale.

Andrei Cornea - De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș

Autor: Andrei Cornea
Titlu: De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș
Editură: Humanitas
An: 2004
Număr de pagini: 266
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Rămîne greu, fără îndoială, de prins intelectualul modern în insectarul unor atitudini simple şi uşor clasificabile. De aceea, mi se pare nepotrivit de alcătuit, în această privinţă, o taxonomie şi cred preferabil recursul, din pricina varietăţii situaţiilor, la o cazuistică. Fireşte, cazurile nu pot înlocui tipurile generale, dar oare nu este tocmai una dintre caracteristicile intelectualului modern (sau postmodern) aceea de a răvăşi clasoarele tipologiilor? Poate şi de aceea doresc, în încheierea acestei încercări, să explorez un caz important deopotrivă prin impactul său emoţional şi ideologic avut în societatea românească, dar şi prin interesul său metodologic din perspectiva distincţiilor operate aici, aşa cum sper că se va putea vedea: este vorba despre ceea ce s-a numit "Şcoala de la Păltiniş", adică despre "modelul paideic" - cum l-a numit Gabriel Liiceanu - formativ şi educaţional al "rezistenţei prin cultură", iniţiat şi dezvoltat în anii '70-'80 de filozoful Constantin Noica.

Constantin Noica - Mathesis sau bucuriile simple

Autor: Constantin Noica
Titlu: Mathesis sau bucuriile simple
Editură: Humanitas
An: 1992
Număr de pagini: 96
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Florin
Calitate: Excelentă

Cînd treceam pe lîngă casa aceea care se dărîma, fumegînd de praf, și din care nu mai rămăsese întreg decît golul unei uși - mi-am adus aminte de problema totului și a părtilor, de întrebarea glorioasă a lui Leibniz: poate casa fugi printr-o ușă? - pe care nu reușea nimeni s-o înlăture. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucată cu bucată, prin ușa care nu mai era o parte, în timp ce lucrătorii dărîmau, senini, cîteva ziduri și un început de problemă. De ce stăruie totuși problema? Sînt oameni care cred că problemele stau în ziduri și, dacă acestea din urmă se dărîmă, acoperă sub ele și problemele. Sînt alții care cred că soluția zidurilor hotărăște de soluția problemelor și, dacă o casă nu poate fugi printr-o ușă, atunci problema totului și a părților este sfîrșită. Nu mai vorbim despre cei care cred că problemele nici nu există, ci doar zidurile.

François Furet - Trecutul unei iluzii

Autor: François Furet
Titlu: Trecutul unei iluzii: eseu despre ideea comunistă în secolul XX
Editură: Humanitas
An: 1996
Număr de pagini: 542
OCR: Da (PDF)
Bookmarks: Da
Copertă: Da
Sursă: Freedom of speech
Calitate: Bună

Ce e atît de fascinant în revoluţie? E afirmarea voinţei în istorie, crearea omului de către sine însuşi, expresie prin excelenţă a autonomiei individului democratic. Francezii fuseseră eroii acestei recuceriri de sine, după veacuri de dependenţă; bolşevicii preiau ştafeta. Caracterul straniu al acestei succesiuni neprevăzute nu ţine doar de noua demnitate a unei naţiuni ce fusese totdeauna la periferia civilizaţiei europene. Ţine, de asemeni, de faptul că Lenin face Revoluţia din Octombrie în numele lui Marx, în cea mai puţin capitalistă dintre marile ţări europene. Dar şi invers, contradicţia dintre credinţa în atotputernicia acţiunii şi ideea legităţii istorice poate fi ceea ce produce o parte din ascendentul lui Octombrie 1917 asupra spiritelor: pe cultul voinţei, moştenire iacobină trecută prin filtrul populismului rus, Lenin grefează certitudinile ştiinţei, scoase din Capitalul. Revoluţia îşi îmbogăţeşte arsenalul ideologic cu acest substitut de religie care i-a lipsit atît de mult la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa. Amestecînd, în dispreţul logicii, cele două elixiruri prin excelenţă moderne, ea prepară o băutură destul de puternică pentru a ameţi generaţii de militanţi.